Dincolo de imaginație…

“Codul lui DaVinci” – just finished reading… Auzisem că este o carte întrebată și văzusem chiar și un film regizat prin 2006 pe această temă, da’ nu știam că este cel mai vândut bestseller în limba engleză al secolului XXI cu peste 80 mln vânzări în 2010 și tradus în 44 de limbi.

Dacă stau să mă gândesc, a trecut ceva timp de când nu am mai citit… În general nu prea dispun de timp liber și nici nu mi-aș fi închipuit săptămâna trecută că aș putea face rost de undeva, dar, se pare că cineva a reușit să mă motiveze =].

La început, chiar din primele rânduri, am observat că e ceva mai mult decât un simplu detectiv și dorința de a trece la urmatoarea pagină mă copleșise din ce în ce mai mult. Aveam o senzație de trăire a acțiunii împreună cu personajele, dar care nu era bazată doar pe imaginație, ci și pe o multitudine de „déjà vu”-uri efemere. Imaginea clară a locurilor descrise la Louvre îmi dădea parcă o doză suplimentară de emoții, o intuiție că nu am reușit să văd multe lucruri atunci, că nu am acordat suficient timp fiecărui detaliu…

Nu pot să zic că am citit cartea dintr-o răsuflare, dar suspence-ul și desfășurarea concomitentă a acțiunii pe mai multe planuri m-a făcut să uit de noțiunea timpului.

Dacă sincer, finalul m-a luat cam prin surprindere, nu mi l-am imaginat în așa mod sau, de fapt, nu știu dacă mi l-am imaginat în vre-un fel. Necătând la emoțiile tensionate și nerăbdarea de a afla deznodământul, întorsătura lucrurilor la sfârșit m-a făcut să simt o „durere surdă” în gât și, fără să-mi dau seama, îmi dăduseră lacrimile chiar atunci când Sophie își strânse bunica în brațe. Dar, nu a durat mult, citeam repede și am ajuns la… „sărutul” celor doi…îmi apăru-se și mie zâmbetul )))

Impresii generale?! Mi-a plăcut foarte mult cartea, poate și modul în care scrie Dan Brown, dar pentru asta tre’ să mai citesc ceva din ale lui. M-am convins încă o dată că oricât de iscusit nu ar fi regizorul, cartea rămâne întotdeauna mai bună, cu mult…

Referitor la chestia cu „atacul” la religia creștină, pe mine nu m-a afectat în nici un fel, rămân la fel de sceptic…e o carte în care autorul își permite să trateze așa cum vrea el subiectul, concluziile rămânând la discreția cititorilor. Cei care se simt ofensați în vre-un fel, probabil cauza nu este în ceea ce a scris Brown, ci în faptul că ei singuri nu sunt suficient de încrezuți în credința lor, că doar în biblie scrie “Nu-ți pune niciodată la îndoială credința…!”. Personal sunt de părere că religia este un instrument foarte eficient de tipărire a istoriei, și cine dacă nu „slujitorii” o să-și clădească propria „cetate”.  Este știut faptul că numărul victimelor de pe urma “nesupunerii” credinței este enorm de mare, de cele mai multe ori aceștia fiind „eliminați” prin declarare drept eretici, păgâni, vrăjitori, posedați, sau în cadrul războaielor religioase. Totodată, aceasta a permis menținerea cât de cât a ordinii, a împiedicat formarea unui haos, a anarhiei. Până la urmă, nu mai contează cine și cui se roagă, fie lui Dumnezeu, sau lui Allah, Buddha, Soare, Lună, esențial este să existe anumite norme care să permită coexistența.

P.S. Vreau într-o bună zi să stau sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă a celor mai de seama maeștri ai lumii, să ridic încet ochii și să privesc prin acoperișul de sticlă, spre cerul plin de stele…sau poate o să văd/simt altceva…

P.P.S. Mulțumesc pentru recomandare! :*

Vreau…

Vreau să am o căsuță nu chiar mare, cu câteva camere comode și luminoase, cu geamuri mari cât peretele, cu balcon și o gradină cu trandafiri de tot felul printre care să treacă o cărărușă îngustă din gazon cu pietre frumos aranjate și felinare ce o să licărească în întunericul târziu al serilor… Vreau să am un birou modest, cu masă frumoasă din lemn și scaun din piele și o bibliotecă mare unde să-mi pot aranja frumos cărțile de C. Vreau o sufragerie cu multe flori, cu canapele moi și o măsuță de sticlă în centru, și un LCD TV de diametru mare cu sistem audio 5.1. Vreau o bucătărie mică dar cu „toate cele necesare” unde să-mi pot și eu manifesta abilitățile de bucătar ))) Nu vreau apartament luxos și cu multe camere în centrul orașului, mie îmi place liniștea; o căsuță la o margine de lac și/sau o pădure prin apropiere – oare nu sună plăcut?! Vreau să mă trezesc câteodată devreme, să inspir aerul răcoros cu mireasmă de salcâm sau tei a dimineții, să merg desculț prin iarba cu rouă rece din gradină… Vreau un grătar mare pentru a-mi satisface poftele de frigărui pregătiți după o rețetă a mea specială, un scrânciob bine „fixat” și un coș de basket în spatele casei…

Vreau un garaj pentru două mașini : una a mea și una a „soției”, cu poartă automată la intrare =]  Vreau un Lexus elegant de culoare deschisă, poate chiar alb, un SUV 4×4 cu cutie de viteze mecanică, eventual un HIBRID, cu dotare full-pack dar fără scrumieră! De ce Lexus? Nu știu, nu o să argumentez, e unul din preferatele mele, îmi pare destul de solid și impunător… Pentru „Ea”, vreau ceva „good-looking”, Sport-Coupé sau ceva pe placul la amândoi, nu pot să știu sigur încă, dar în nici un caz din clasa “econom” sau Smart de genu’ un metru lățime și unu’jumate lungime, mă enervează așa mașini…

Vreau să am un serviciu stabil, un colectiv unit și competent și colegi pe care să pot conta. Nu o să mă refer la orarul de lucru, sunt conștient că va fi obositor și încărcat, cu puține zile de odihnă, dar asta e, „îmi place să fac ceea ce îmi place”. Vreau seara să mă urc în Lexus știind că acasă mă așteaptă „cineva”…sau poate uneori va veni „Ea” cu mașina să mă ia de la serviciu ))) asta în caz ca i-ar plăcea și „Ei” :P

Vreau și zile libere de week-end, rare cum or’ fi ele da’ să fie, zile cu soare și timp frumos când am putea merge la picnic sau la cumpărături. Poate că sună straniu, da’ îmi vine și mie câteodată gustul de shopping și îmi place să trec dintr-un butic în altul măsurând tot felul de haine (asta am observat după o lună de shopping cu 6 colege în Franța, eu fiind unicul reprezentant masculin :] vă dați seama prin ce am trecut…)))

Vreau să merg la pescuit cu tata…a trecut mult timp de când nu am mai fost…

Asta e doar ceea ce VREAU acum! Nu cred că vreau prea multe, nu am descris chiar totul, mai sunt multe încă…

P.S. Important e că știu ce-mi doresc și cred că până la urmă voi obține!

Spirit critic…

Ultima săptămână de până la alegerile pentru primarul orașului. Peste tot numai placate lipite „obraznic” pe pereți și vitrine, agitație, publicitate, promisiuni care mai de care. Eu personal m-am săturat de atâta falsitate și minciună. Măcar dacă aș ști că urmează vre-un progres ceva, însă, nimic nu se face.

Dar nu vreau să fac polemică despre electorat, nu mi-i interesant mie asta. Vreau doar să redau câteva impresii sau critici la adresa transportului public din oraș, că nici nu știu de câte ori s-a spus că de data asta noi chiar o să facem ceva…

S-a majorat numărul de microbuze pe anumite rute din oraș cu câțiva ani în urmă… Vre-o schimbare? Nooo, în nici un caz, e tot aia, ești călcat în picioare de zeci de ori până parcurgi câteva străzi… Te strădui când ieși dimineața din casă să nu uiți să mai „lustruiești” și încălțămintea un pic…nu ajută, asta e doar până urci în rutiera și ești aproape sigur că când o să cobori nu o să mai fie la fel… ))) Cum să nu fie așa dacă lăcomia este până peste limită? Unii șoferi chiar ar fi în stare să ia vre-o domnișoară așa mai ”subțirică” în brațe, numai pentru a-i face loc și ei. Să vedeți ce priveliște dimineața când vezi vre-un microbuz supraumplut din ăsta, cu jumătate din parbrizul din față acoperit cu funduri de toate varietățile și chiar alături – fața vre-unui copil. Nu e de mirare, el doar nu are ce face, întârzie la lecții…

Ce să mai vorbim de ventilare și șansa de a nu te sufoca…?! Mie îmi mai permite înălțimea și pot sa ajung până la trapa de sus ca să am acces la briza aia ușoară de aer poluat dar rece care pătrunde în interior. Înțeleg, e cald, mai transpiră lumea, dar când mai și „toarnă cu căldarea” pe ei tot felul de parfumuri și „odekoloane” care de care mai iritante – e mortal. Nu mai e nevoie să fii obosit după gardă sau cumva să-ți fie rău după vre-o zi de naștere, e suficient atât, începi cu greu să-ți faci loc până în față și îl rogi politicos pe șofer să oprească cât mai curând posibil. Prefer să merg pe jos deja… Nu am ce face doar atunci când mă grăbesc să nu întârzii undeva sau dacă tre’ să ajung în celălalt capăt al orașului.

„Cică” au adus troleibuze noi și frumoase… Da, de acord, îmi plac și mie, dar, măh civilizaților ce sunteți, chiar nu e posibil să fie menținut și un pic de igienă în interior?! Că’ numai urci și încerci să te ții de vre-o bară ceva ca nu cumva vre-un retardat de șofer să accelereze brusc și să te prăbușești peste cineva, că îți dai seama că ți s-au „încleiat” mâinile de bară… Offff, la sigur nu e plăcută senzația. Ce’ chiar e greu sau nu este de unde să fie plătită o persoană specială care măcar să șteargă suprafețele astea după fiecare tură a unității de transport public?! Și se mai întreabă unii cum așa de repede se răspândesc unele infecții respiratorii și de tot felul… Ce să mai zică imunitatea copiilor ăștia care merg la școală și care la sigur nu au deprins încă obiceiul de a se spăla pe mâini înainte de masă?

Nu vreau să închei în nici un fel tema asta…mai am multe de spus, dar poate data viitoare.

So’…to be continued…

Azi m-am simțit bine…

 

 

 

 

 

 

 

O dimineață obișnuită de sâmbătă și o reacție pozitivă la melodia ce mă trezește zilnic. Nu e din cauza că îmi place tare, dar așa m-am deprins, deseori trezindu-mă cu doar câteva clipe înainte să sune…

Era liniște, că doar e week-end și cine nu-și permite să mai prindă câteva vise…dar nu m-a afectat asta – mi-am zis “azi tre’ să merg la clinică” și nu se pune problema, am permanent dispoziție. Aerul răcoros al dimineții îmi umplu-se alveolele cu energia de care urma să am nevoie pentru toată ziua.

Garda a început productiv – 2 operații încă de pe la 10 a.m. – ce poate fi mai plăcut pentru mine?! Am savurat orice mișcare și etapă a intervenției, radiind de satisfacție – că doar îmi făceam bine treaba… =))) Timpul trece foarte repede în asemenea zile. Urmează pacienți…convorbiri…examinări… proceduri… Într-un final îți dai seama că e deja seară…

În drum spre casă – fețe zâmbitoare, tineri ținându-se de mână, strigăte de copii, apus auriu.

Meciul încă nu începu-se…am reușit să mă fac comod pentru spectacolul care urma să aibă loc pe „Wembley Stadium” din Londra. Nu sunt suporter înflăcărat al vre-unei echipe sau țări, doar îmi plac meciurile mari. De data asta era vorba de finala Champions League și evident eram cu Barça ))) Ce să mai zic, am alergat și eu de rând cu David Villa, sau cel puțin am ținut pumnii strânși pe ceașca cu ceai :P  și a avut efect, au fost „the best”.

Pentru Ei s-a finisat cu focuri de artificii, medalii, Cupă…, pentru mine – o dispoziție „nebună” că am avut o zi împlinită. Și încă, cum să nu pun pe foaie aceste trăiri și momente?!

Noapte de vară…

Amurg târziu. Începe să plouă și privesc pe geam… O liniște plăcută se lasă în livada de piersici, de parcă toți ascultă cum plouă, și păsările obosite de „toropeala” de peste zi, și frunzele ce se leagănă „jucăușe” în adierea răcoroasă a vântului.

E o ploaie cu tunete și fulgere, dar îmi place foarte mult. Straniu? Poate, dar niciodată nu mi-a fost frică…cu toate că de mic permanent mi se spunea să mă ascund atunci când tună – că “chipurile” o să mă “trăsnească” )))  Să mai accentuăm un pic senzația? Mă aflu la câțiva km depărtare de orice “așezare omenească”. Nu e strașnic, mă simt bine și în siguranță.  Stropii se grăbesc în căderea lor liberă să-și “curme” existența printr-un sunet ușor pe parbrizul mașinii. La intervale scurte se luminează cerul generând tot felul de umbre în întunericul profund iar apoi aștept partea a doua  – tunetul. De fiecare dată încerc să număr secundele între fulger și tunet, pentru a calcula distanța până la locul producerii, însă nu mai ajung la asta…mă distrage frumusețea altei “ramuri” luminoase care se întinde printre nori și uit… De ce să mă sperie așa priveliște?

Uneori când începe vre-o “furtună” ziua, îmi zic…de ce acum, că doar era soare și frumos, nu era mai bine noaptea când îmi place mie cel mai tare?! că poate cineva se bucură de soare și cer senin în acel moment…

Plouă în continuare. Nu mă gândesc la nimic, doar cât de mult îmi place ploaia. Însă, oricât nu m-aș strădui, nu durează mult – în scurt timp adorm…

P.S. De ce mă tem eu? ))) De șerpi (cu toate că e vorba doar de aspectul lor), dar mai mult cred că – de oameni…

Vise cu ochii deschiși…

Ce repede zboară timpul…desigur sună nostalgic, dar parcă mai ieri (cu aproape 6 ani în urmă) eram acel care abia realiza-se că nu vrea să fie ca toți. Am ales să fiu „francofon”. De fapt, mie îmi plac greutățile și factorii stresanți. Avantajul? Pentru mulți nu există, din simplul motiv că ideea de a studia medicina în limba franceză este un factor stresant major, ceva imposibil și irealizabil, ceva care îi inhibă chiar din momentul când încep să-și închipuie cum ar fi asta. Pentru mine însă, e un pic diferit – mi-am cumpărat ochelari din ăia care „arată totul în pozitiv”, dar „nu și în roz!” ))) Cum asta? Explic : de ce să devii pesimist atunci când nu-ți merge totul pe „izolinie”? E mult mai ușor să-ți zici că data viitoare va fi mai ok, să crezi în asta și la sigur că așa va fi. Țin să precizez : „a crede” implică o tactică activă, nu expectativă! Rezultatul – „le plaisir d’être étudiant francophone en médecine”. Sună bine, nu? ))) Un mic secret – la facultate „a fi francofon” e ceva de genu’ unui „brand”, ceva care te trece automat „à haut niveau”. Nu știam asta de la început. Dacă întreba cineva „în ce grupă ești?” – 10… mmmm, ești francofon, din ăia cu nasu’ pe sus (majoritatea aveau această parere). Eu încercam să nu mă comport mai presus, cu toate că și „valoarea” mi-o apăram. Nu e problema mea că mulți se credeau mai „inferiori”…!!!

Ooopsssss, un pic am deviat de la temă…

Ideea cu timpul era că ultimele 2 luni mi s-au părut că au durat 2 ani, și asta din mai multe motive. Unul era că am avut un modul (un fel de curs la altă specialitate) nu tocmai pe placul meu, dar asta nu era așa de grav. Principalul era acea senzație de așteptare, acel răspuns de care aveam nevoie (fiind încrezut că va fi pozitiv). Așteptam acel moment când ajung acasă și pornesc cu curiozitate laptop-ul. Desigur aceasta avea impact și asupra orarului meu habitual, un exemplu fiind că nu mai puteam să savurez acele 2h de somn după ore, pur și simplu nu puteam să adorm. Ahhhh, uitasem să zic despre ce este vorba – o bursă în Franța/Belgia…

Azi primul lucru pe care l-am făcut ca de obicei ajungând acasă, am așteptat cu răbdare să se pornească „messenger-ul” care mă anunță întotdeauna când are ceva pentru mine…))) Neatrăgând atenția la acea presimțire pe care o aveam încă de ieri (când stăteam la o bere cu un prieten și priveam afară cum plouă), am perceput brusc o „licărire interioară”. Mail-ul mult-așteptat ajunse-se :P  Un singur lucru a contat din tot textul – „Retenu!”. A urmat o senzație…nu știu cum s-o descriu ))) Îmi dispăru-se și foamea care se făcea prezentă încă de la clinică. Am pus mâna pe telefon și… ))) Să nu credeți, nu i-am sunat pe toți din „Contacts”, nu e genul meu, doar pe cei care așteptau la fel de mult ca mine acest moment.

Azi mi-am permis să savurez acele 2h de „vise colorate” care îmi lipseau de ceva timp. După, mi-am făcut un ceai tare (cum îmi place mie), și l-am servit alene din ceașca preferată pe care scrie “Bună dimineața Soare!!! =)”. Mi-am pus pe „full bass” o melodie care am ascultat-o ultima dată înaintea examenului de stat…))) Ce poate fi mai plăcut?!

P.S. Viața nu se masoară în numărul de respirații pe care le ai, ci în numărul de momente care îți taie respirația.

Egocentrism, Orgoliu sau „un Eu puternic”?

În general, nu obișnuiesc să vorbesc prea mult despre mine, dar asta ar fi o excepție…

Țin minte că cu ceva timp în urmă cineva mi-a zis că am ceva caracteristic  – Orgoliul. Ce să zic? Nu prea am fost de acord cu afirmația. Sunt așa cum sunt, așa am fost întotdeauna și nu vreau să mă schimb, sau cel puțin nu văd vre-un motiv pentru care aș face-o… Nu zic că nu sunt la curent cu felul în care mă văd cei din jur, dar aș vrea să concretizez : văd și aud, dar nu întotdeauna urmăresc și ascult! Nu prea îmi pasă, fiecare are dreptul la propria părere, chiar dacă asta implică și critici la persoană. E ca și cum aș fi apăsat cândva-demult butonul „I love myself” ))) Prețuiesc ceea ce este al meu, ceea ce am obținut prin muncă. Nu e vorba doar de lucruri fizice, ci și de partea spirituală/cognitivă/ morală – nu îmi plac oamenii care promovează minciuna, fătzărnicia sau cei care încearcă să profite din contul meu. Nu consider adecvată o „tactică” agresivă – doar comunic, îmi impun poziția și nu cedez. Închipuiți-vă singuri, cum poți să-i permiți cuiva să-ți „taie calea” dacă nu are un argument mai bun sau o teorie mai viabilă. Prefer să nu cred, ci să mă conving singur… Nu am în vedere de a „reinventa roata”, ci de a gândi/prelucra tot ceea ce faci.

Recent auzisem „Ești prea încrezut în tine!” Da, corect, so’ what??? Sunt optimist înnăscut, insistent, îmi place sa risc („îmi place șampania”). Pot să încerc de mai multe ori dacă întradevăr îmi doresc ceva. Nu îmi fac planuri pe hîrtie, cu scopuri și obiective în coloniță, e prea plictisitor pentru mine. Simplu, mi se învîrte de mii de ori o idee în minte și : soluția apare singură. Ahhh, era să uit – nu pot fără concurență!!! Eu văd ceva pozitiv în asta, cu toate că mulți nu o să fie de acord. O parte renunță din simplul motiv că nu au nevoie de această „stare de tensiune”, alții cad în depresie/pesimism sau încep să se autocritice încercând sa găsească cauza nereușitei lor, restul sunt cei care continuă. Ceea ce-i mai important, e mai mare efectul atunci când „adversarii” sunt puternici. Dar oare cine poate sa-mi facă o concurență mai puternică decât viața?

Ce ar putea să mă schimbe? Nu știu, poate nu o să se întâmple, poate nu e necesar…sau poate o fi vre-un Alien care ar putea să deactiveze acel buton „I love myself”.