Category Archives: Momente

A voice in the desert…


“My darling. I’m waiting for you. How long is the day in the dark? Or a week? The fire is gone, and I’m horribly cold. I really should drag myself outside but then there’d be the sun. I’m afraid I waste the light on the paintings, not writing these words. We die. We die rich with lovers and tribes, tastes we have swallowed, bodies we’ve entered and swum up like rivers. Fears we’ve hidden in – like this wretched cave. I want all this marked on my body. Where the real countries are. Not boundaries drawn on maps with the names of powerful men. I know you’ll come carry me out to the Palace of Winds. That’s what I’ve wanted: to walk in such a place with you. With friends, on an earth without maps. The lamp has gone out … and I’m writing in the darkness.”

 

P.S. Try to see „The english patient„. It’s a great movie.

 

Anunțuri

Prinde-mă, îi șopti Ea în vis…


 – Cineva mi-a zis că nu trebuie să caut iubirea…ea este lângă mine.

– (Ea zâmbi)

– Tu ești o stea. Nu credeam că este posibil să ajungi la stele, să le atingi, să le privești… Dar tu ai căzut și acum te am alături.

– Îmbrățișează-mă și  închide ochii.

– Pentru ce?

– Ce fac de obicei stelele?

–  …

– Strălucesc!

(inspired by Stardust)             

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(btw, cămașa e albă, poza e făcută cu tel)

 

Mă întorceam azi dimineața de la nunta unui prieten…

N-am vrut să scot buchetul…

Evident pe la 7-8 a.m. oamenii merg la lucru…

Și așa îmi plăcea că se uită toți la buchetul meu… :P )))

Șoapte în întuneric

 

– Am impresia că mă îndrăgostesc de tine.
– Nu, eu sunt doar imaginația ta, fantezia ta.
– Tu ești adevărată, caracterul tău, talentul tău… Știu, nu sunt perfect, dar tu mă accepți așa.
– Nu mai știu.
– Dar durerea ta, atunci când suntem împreună, ea încetează. Atunci când te privesc în ochi, aud țipetele delfinilor.
– Eu mă dizolv în cel pe care îl iubesc, eu sunt o membrană transparentă. Dacă te iubesc pe tine, totul este al tău – banii mei, timpul meu, corpul meu, câinele meu, banii câinelui meu… Te voi face să-ți vezi calitățile pe care nici nu le-ai recunoscut în tine. Îți voi da toate astea și mai mult decât atât, până nu voi deveni pustie. Atunci nu-mi va mai rămâne decât să mă îndrăgostesc de altcineva.

– Scuză-mă că nu te-am sunat mai înainte.
– Apropo, de ce nu m-ai sunat?
– Discuția noastră nu s-a terminat, n-am reușit să-ți spun totul.
– Sorry, nu mai avem ce discuta. A fost un roman nereușit.
– Știi, eu am vrut să-ți ofer libertate, dar tu voiai altceva.
– Eu nu aștept libertate, dar uneori era prea greu.
– Glasul tău, îmi place, e așa vioi.
– Al tău e la fel.
– Da, posibil, doar sunt actor.

– Eu te-am iubit.
– Știu, dar eu încă te iubesc.
– Pai, iubește-mă, fă ce vrei.
– Dar mi-e dor de tine.
– Trimite-mi câte o rază de iubire și lumină de fiecare dată când îți amintești de mine, apoi uită-mă. Această durere nu este veșnică, toate trec.

– Tu ai iubit, foarte mult, ai suferit, și rana nu s-a vindecat încă. Acum te temi să-ți deschizi inima. Te temi să nu suferi încă o dată. Nu vrei să lași pe nimeni să se apropie de tine. Ești rece și distant.
– Ce-ți pasă ție?
– Vindecarea pentru tine este încrederea. Încrederea în oameni, pe care ai pierdut-o. O inimă frântă nu-i ceva grav, rana se va vindeca. Totul în lume se repetă.
– Și iarăși se va frânge, da?
– Da.

 

inspired by „Eat Pray Love

The Edge Of Love

I watched it today.

Impressions? Hmmm, this time it’s a secret… :P

Here are some citations I liked the most (the translation was in russian) :

Пришел незнакомец
Чтобы дом со мной разделить
Он был не в себе
А она безумна как птицы

Ночь убегает за дверь, рукой как перо
Разливаясь в лабиринтах пастели
Она притворяется, что в доме небесном её, есть вход в облака

Морочит всем голову, блуждая по комнате полной кошмаров ночных
Как мертвые бродит
В мужские палаты заходит, воображая моря

Теперь она одержима
Теми, кто светом обманчивым стены домов отражает
Одержима небесами

И очарованный светом в её руках, наконец
Я могу не прекращая
Страдать, наблюдая, как звёзды огнем полыхают.

– Извините, вы уронили платок.
– Нет.
– Да, он вон там.
– Это не мой.
– Вы должны были поднять платок, и я бы смог представиться и пригласить вас выпить.
– Я не пью, но.. попытка хорошая.
– Я этого раньше не делал.
– Нет, просто раньше вам не отказывали.

– Ты больше не будешь?
– Не буду что?
– Исчезать из виду.

– Не меняйся.

– Я бы не хотел быть твоим врагом.
– Ну, так не будь.
– Вы чертовы вояки. Вы просто кучка придурков. Вы даже не знаете, за что сражаетесь.
– За то, чтобы жить без страха.

– Я отдал бы всю свою честь за тебя. Признал бы поражение, лишь бы быть рядом с тобой.

– Будь ты проклят за то, что я так переживаю! Иди к черту, а потом домой!

– Вернись ко мне. Я возьму тебя туда, где нам ничто не угрожало, где не было бомб падающих с неба, никто не умирал.
– Ты не можешь вернуться назад.
– Мы можем. Ты и я.
– Не по-настоящему.
– Если захотим, то будет по-настоящему.

Не для одиноких гордецов и не для злой луны пишу я на этих брызгах от страниц.
Не для Великих Мертвых с их соловьями и псалмами.
Но для влюбленных.
Для их рук обнявших Вечность.

 

P.S. It’s a great movie! Recommended!

Praf de stele…

Fie că e doar o clipă,
fie poate chiar mai puțin,
dar, sper să pot simți ceea ce încă nu am întâlnit,
apoi, o să vreau să devină o parte din viața mea,
pentru că,
anume acesta este,
aerul meu, aerul pentru suflet, nu pentru corp…

fie și în afara regulilor,
ce mai contează cine și ce o să zică?
că doar simt anume ceea de ce am nevoie…

voi merge după Ea,
voi merge inspirat,
voi plânge,
voi zâmbi,
voi striga,
de fericire…

mă voi uita la soare,
și din nou voi zâmbi,
pentru că,
lumina ne face adeseori fericiți
sau, mai bine zis,
ne încălzește…

nu mă voi teme că o să rămân singur,
o să înțeleg unde mă mint pe mine însumi…

mă voi atinge de frunzele copacilor,
voi închide ochii alături de ei,
le voi asculta șoaptele,
mai ales noaptea,
noaptea ele sunt mai sincere…

voi merge să mă plimb singur,
pentru ce mie compania care de altfel nu mă înțelege…?

voi deveni puternic,
voi primi fiecare reușită cu zâmbet,
simțind cât este de plăcut să învingi…

îmi voi alungi plăcerea la infinit,
dacă îmi voi dori asta…

mă voi gândi la viitor,
voi evada,
ieșirea mi-i chiar în față…

voi deschide ochii,
voi începe să mă mișc,
voi folosi net-ul numai pentru treburi…

voi alerga,
voi înota,
mă voi asfixia,
voi înțelege ce vreau de fapt…

nu mă voi supăra pe oameni,
nu are rost,
că doar tot îmi voi dăuna numai mie…

nu mă voi teme să iubesc,
inima nu îmi va frânge-o nimeni,
decât eu însumi…

mă voi uita la cer,
ca un copil,
minunându-mă iar și iar,
de frumusețea lui…

voi vorbi în șoaptă,
poate cineva o să vrea să mă asculte,
voi vorbi cu privirea…

voi fi aproape de cei care-mi sunt scumpi,
voi spune ceea ce simt,
nu o să renunț…

…aceasta e doar vocea și mișcarea prafului de stele…

inspired by The Orange        

Dincolo de imaginație…

“Codul lui DaVinci” – just finished reading… Auzisem că este o carte întrebată și văzusem chiar și un film regizat prin 2006 pe această temă, da’ nu știam că este cel mai vândut bestseller în limba engleză al secolului XXI cu peste 80 mln vânzări în 2010 și tradus în 44 de limbi.

Dacă stau să mă gândesc, a trecut ceva timp de când nu am mai citit… În general nu prea dispun de timp liber și nici nu mi-aș fi închipuit săptămâna trecută că aș putea face rost de undeva, dar, se pare că cineva a reușit să mă motiveze =].

La început, chiar din primele rânduri, am observat că e ceva mai mult decât un simplu detectiv și dorința de a trece la urmatoarea pagină mă copleșise din ce în ce mai mult. Aveam o senzație de trăire a acțiunii împreună cu personajele, dar care nu era bazată doar pe imaginație, ci și pe o multitudine de „déjà vu”-uri efemere. Imaginea clară a locurilor descrise la Louvre îmi dădea parcă o doză suplimentară de emoții, o intuiție că nu am reușit să văd multe lucruri atunci, că nu am acordat suficient timp fiecărui detaliu…

Nu pot să zic că am citit cartea dintr-o răsuflare, dar suspence-ul și desfășurarea concomitentă a acțiunii pe mai multe planuri m-a făcut să uit de noțiunea timpului.

Dacă sincer, finalul m-a luat cam prin surprindere, nu mi l-am imaginat în așa mod sau, de fapt, nu știu dacă mi l-am imaginat în vre-un fel. Necătând la emoțiile tensionate și nerăbdarea de a afla deznodământul, întorsătura lucrurilor la sfârșit m-a făcut să simt o „durere surdă” în gât și, fără să-mi dau seama, îmi dăduseră lacrimile chiar atunci când Sophie își strânse bunica în brațe. Dar, nu a durat mult, citeam repede și am ajuns la… „sărutul” celor doi…îmi apăru-se și mie zâmbetul )))

Impresii generale?! Mi-a plăcut foarte mult cartea, poate și modul în care scrie Dan Brown, dar pentru asta tre’ să mai citesc ceva din ale lui. M-am convins încă o dată că oricât de iscusit nu ar fi regizorul, cartea rămâne întotdeauna mai bună, cu mult…

Referitor la chestia cu „atacul” la religia creștină, pe mine nu m-a afectat în nici un fel, rămân la fel de sceptic…e o carte în care autorul își permite să trateze așa cum vrea el subiectul, concluziile rămânând la discreția cititorilor. Cei care se simt ofensați în vre-un fel, probabil cauza nu este în ceea ce a scris Brown, ci în faptul că ei singuri nu sunt suficient de încrezuți în credința lor, că doar în biblie scrie “Nu-ți pune niciodată la îndoială credința…!”. Personal sunt de părere că religia este un instrument foarte eficient de tipărire a istoriei, și cine dacă nu „slujitorii” o să-și clădească propria „cetate”.  Este știut faptul că numărul victimelor de pe urma “nesupunerii” credinței este enorm de mare, de cele mai multe ori aceștia fiind „eliminați” prin declarare drept eretici, păgâni, vrăjitori, posedați, sau în cadrul războaielor religioase. Totodată, aceasta a permis menținerea cât de cât a ordinii, a împiedicat formarea unui haos, a anarhiei. Până la urmă, nu mai contează cine și cui se roagă, fie lui Dumnezeu, sau lui Allah, Buddha, Soare, Lună, esențial este să existe anumite norme care să permită coexistența.

P.S. Vreau într-o bună zi să stau sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă a celor mai de seama maeștri ai lumii, să ridic încet ochii și să privesc prin acoperișul de sticlă, spre cerul plin de stele…sau poate o să văd/simt altceva…

P.P.S. Mulțumesc pentru recomandare! :*

Vreau…

Vreau să am o căsuță nu chiar mare, cu câteva camere comode și luminoase, cu geamuri mari cât peretele, cu balcon și o gradină cu trandafiri de tot felul printre care să treacă o cărărușă îngustă din gazon cu pietre frumos aranjate și felinare ce o să licărească în întunericul târziu al serilor… Vreau să am un birou modest, cu masă frumoasă din lemn și scaun din piele și o bibliotecă mare unde să-mi pot aranja frumos cărțile de C. Vreau o sufragerie cu multe flori, cu canapele moi și o măsuță de sticlă în centru, și un LCD TV de diametru mare cu sistem audio 5.1. Vreau o bucătărie mică dar cu „toate cele necesare” unde să-mi pot și eu manifesta abilitățile de bucătar ))) Nu vreau apartament luxos și cu multe camere în centrul orașului, mie îmi place liniștea; o căsuță la o margine de lac și/sau o pădure prin apropiere – oare nu sună plăcut?! Vreau să mă trezesc câteodată devreme, să inspir aerul răcoros cu mireasmă de salcâm sau tei a dimineții, să merg desculț prin iarba cu rouă rece din gradină… Vreau un grătar mare pentru a-mi satisface poftele de frigărui pregătiți după o rețetă a mea specială, un scrânciob bine „fixat” și un coș de basket în spatele casei…

Vreau un garaj pentru două mașini : una a mea și una a „soției”, cu poartă automată la intrare =]  Vreau un Lexus elegant de culoare deschisă, poate chiar alb, un SUV 4×4 cu cutie de viteze mecanică, eventual un HIBRID, cu dotare full-pack dar fără scrumieră! De ce Lexus? Nu știu, nu o să argumentez, e unul din preferatele mele, îmi pare destul de solid și impunător… Pentru „Ea”, vreau ceva „good-looking”, Sport-Coupé sau ceva pe placul la amândoi, nu pot să știu sigur încă, dar în nici un caz din clasa “econom” sau Smart de genu’ un metru lățime și unu’jumate lungime, mă enervează așa mașini…

Vreau să am un serviciu stabil, un colectiv unit și competent și colegi pe care să pot conta. Nu o să mă refer la orarul de lucru, sunt conștient că va fi obositor și încărcat, cu puține zile de odihnă, dar asta e, „îmi place să fac ceea ce îmi place”. Vreau seara să mă urc în Lexus știind că acasă mă așteaptă „cineva”…sau poate uneori va veni „Ea” cu mașina să mă ia de la serviciu ))) asta în caz ca i-ar plăcea și „Ei” :P

Vreau și zile libere de week-end, rare cum or’ fi ele da’ să fie, zile cu soare și timp frumos când am putea merge la picnic sau la cumpărături. Poate că sună straniu, da’ îmi vine și mie câteodată gustul de shopping și îmi place să trec dintr-un butic în altul măsurând tot felul de haine (asta am observat după o lună de shopping cu 6 colege în Franța, eu fiind unicul reprezentant masculin :] vă dați seama prin ce am trecut…)))

Vreau să merg la pescuit cu tata…a trecut mult timp de când nu am mai fost…

Asta e doar ceea ce VREAU acum! Nu cred că vreau prea multe, nu am descris chiar totul, mai sunt multe încă…

P.S. Important e că știu ce-mi doresc și cred că până la urmă voi obține!

Azi m-am simțit bine…

 

 

 

 

 

 

 

O dimineață obișnuită de sâmbătă și o reacție pozitivă la melodia ce mă trezește zilnic. Nu e din cauza că îmi place tare, dar așa m-am deprins, deseori trezindu-mă cu doar câteva clipe înainte să sune…

Era liniște, că doar e week-end și cine nu-și permite să mai prindă câteva vise…dar nu m-a afectat asta – mi-am zis “azi tre’ să merg la clinică” și nu se pune problema, am permanent dispoziție. Aerul răcoros al dimineții îmi umplu-se alveolele cu energia de care urma să am nevoie pentru toată ziua.

Garda a început productiv – 2 operații încă de pe la 10 a.m. – ce poate fi mai plăcut pentru mine?! Am savurat orice mișcare și etapă a intervenției, radiind de satisfacție – că doar îmi făceam bine treaba… =))) Timpul trece foarte repede în asemenea zile. Urmează pacienți…convorbiri…examinări… proceduri… Într-un final îți dai seama că e deja seară…

În drum spre casă – fețe zâmbitoare, tineri ținându-se de mână, strigăte de copii, apus auriu.

Meciul încă nu începu-se…am reușit să mă fac comod pentru spectacolul care urma să aibă loc pe „Wembley Stadium” din Londra. Nu sunt suporter înflăcărat al vre-unei echipe sau țări, doar îmi plac meciurile mari. De data asta era vorba de finala Champions League și evident eram cu Barça ))) Ce să mai zic, am alergat și eu de rând cu David Villa, sau cel puțin am ținut pumnii strânși pe ceașca cu ceai :P  și a avut efect, au fost „the best”.

Pentru Ei s-a finisat cu focuri de artificii, medalii, Cupă…, pentru mine – o dispoziție „nebună” că am avut o zi împlinită. Și încă, cum să nu pun pe foaie aceste trăiri și momente?!

Noapte de vară…

Amurg târziu. Începe să plouă și privesc pe geam… O liniște plăcută se lasă în livada de piersici, de parcă toți ascultă cum plouă, și păsările obosite de „toropeala” de peste zi, și frunzele ce se leagănă „jucăușe” în adierea răcoroasă a vântului.

E o ploaie cu tunete și fulgere, dar îmi place foarte mult. Straniu? Poate, dar niciodată nu mi-a fost frică…cu toate că de mic permanent mi se spunea să mă ascund atunci când tună – că “chipurile” o să mă “trăsnească” )))  Să mai accentuăm un pic senzația? Mă aflu la câțiva km depărtare de orice “așezare omenească”. Nu e strașnic, mă simt bine și în siguranță.  Stropii se grăbesc în căderea lor liberă să-și “curme” existența printr-un sunet ușor pe parbrizul mașinii. La intervale scurte se luminează cerul generând tot felul de umbre în întunericul profund iar apoi aștept partea a doua  – tunetul. De fiecare dată încerc să număr secundele între fulger și tunet, pentru a calcula distanța până la locul producerii, însă nu mai ajung la asta…mă distrage frumusețea altei “ramuri” luminoase care se întinde printre nori și uit… De ce să mă sperie așa priveliște?

Uneori când începe vre-o “furtună” ziua, îmi zic…de ce acum, că doar era soare și frumos, nu era mai bine noaptea când îmi place mie cel mai tare?! că poate cineva se bucură de soare și cer senin în acel moment…

Plouă în continuare. Nu mă gândesc la nimic, doar cât de mult îmi place ploaia. Însă, oricât nu m-aș strădui, nu durează mult – în scurt timp adorm…

P.S. De ce mă tem eu? ))) De șerpi (cu toate că e vorba doar de aspectul lor), dar mai mult cred că – de oameni…