Category Archives: Departe

Aromă de orhidee

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Plec.
Mă avânt au contraire” propriei gravitații
Plictisit de monotonie și non-valori…

Nu știu când o să mă întorc
Vreau să mă pierd
Undeva unde nu mă așteaptă nimeni
Sau poate doar gândul meu
Demult plecat…

Dar U?
Aș vrea să te iau cu mine
Să te simt alături
Să te pot găsi oricând
Chiar și atunci când vreau să fiu singur…

Dar,
Tu vrei altceva
Aspiri
Încerci
Visezi
E bine așa
Nu renunța
Eu sunt cu tine
O să te susțin…

Zâmbetul tău
O să-l iau cu mine
O să ți-l fur
Sau poate facem schimb…
Ce-aș putea să-ți dau eu?
Un strop de curaj și încredere în tine
Sper să-ți fie de folos…

O să-mi fie dor

O să-mi lipsești

Sau poate nu

O să te anunț!

 

P.S. There is always something left to love.

 

Anunțuri

Miss U PARIS

n-am mai scris demult…

am fost într-un fel de concediu, departe de aici, fără griji, fără mari responsabilități, fără ore de trezire, fără acel scurt timp liber pierdut pe internet…

mi-a lipsit pagina de blog tot acest timp, sincer, îmi place să citesc chiar și ceea ce scriu eu uneori…

am fost în așteptare, așteptam ceea ce trebuia să ajungă demult, cu vre-o două „termene limită” înainte…

intram de câteva ori pe zi pe YMail să-mi verific Inbox-ul, și nimic…doar uneori îmi mai apărea o ușoară *tahicardie când îmi venea vre-un newsletter de pe la vre-o revistă medicală, dar era de scurtă durată, câteva secunde până îmi apărea titlul ultimei intrări…și, iar dezamăgire…

mi-am dat seama că chiar și în Franța există chestii de genu’ „birocrație” și „pofighism”, atunci când stă o foaie pe masa vre-unei secretare blonde pentru o semnătură la șef, că „chipurile’ el nu-i în toane bune azi și mai bine de așteptat un pic (vre-o săptămână-două)…”. Eram eu mai răbdător la început, dar pe zi ce trece devii tot mai iritat și… ce wtf!!!, cât se mai poate?

și a venit totuși, într-o după-amiază târzie, când mă așteptam cel mai puțin, că francezii nu prea sunt dispuși să facă lucruri importante într-a doua parte a zilei…verificasem în ziua aia de vre-o 5 ori mail-ul, dar tocmai seara mă sună o colega să-mi zică pe un ton „ușor citibil” ca ei i-a venit răspunsul, și că ea nu a trecut… n-am mai încercat s-o consolez, nu sunt bun eu la cuvinte „dulci”, de aia nici nu încerc…

nu știu cum să descriu senzația până am văzut Inbox-ul…eram calm, prea calm, și aproape sigur că e pozitiv, ceva anormal de fapt pentru așa situații…

da’ cred că am eu ceva special în CV-ul ăla, sau în „lettre de motivation”, cu care i-am „uimit” pe ăia din comisie, i-am lăsat „cu gura căscată” cred că ))) intrând într-un final în lista celor doar 24 de „fericiți” la specialitatea mea pe toata Franța…

din toata scrisoarea, cel mai mult mi-a plăcut fraza :

j’ai l’honneur de vous faire savoir que votre candidature a été retenue…

am citit-o de câteva ori ))

tocmai intrasem într-o stare de „euforie” cred că, sau poate altfel se numea, cel puțin persoanele pe care le-am sunat după aia mi-au perceput starea de spirit…

dacă stau să mă gândesc, cu toată așteptarea de până acum și siguranța că o să mi se îndeplinească „visul”, chiar și acu’ când tre’ să-mi gătesc actele pentru viză, nu realizez pe deplin „fericirea”, nu-mi vine a crede că o să „calc” iar pe străzile Parisului, că o să trăiesc acolo…

P.S.  So’eu mi-am dorit foarte mult să trec concursul, am făcut tot ce mi-a stat în puteri, mă gândeam aproape zilnic la asta, îmi închipuiam că sunt în Franța deja…și am obținut! Nici nu îndrăzneam să mă gândesc la eșec sau ce aș face în caz că…((, pur și simplu trăiam cu siguranța că eu aștept doar răspunsul pozitiv, așa ca o formalitate…indispensabilă totuși.

Vise cu ochii deschiși…

Ce repede zboară timpul…desigur sună nostalgic, dar parcă mai ieri (cu aproape 6 ani în urmă) eram acel care abia realiza-se că nu vrea să fie ca toți. Am ales să fiu „francofon”. De fapt, mie îmi plac greutățile și factorii stresanți. Avantajul? Pentru mulți nu există, din simplul motiv că ideea de a studia medicina în limba franceză este un factor stresant major, ceva imposibil și irealizabil, ceva care îi inhibă chiar din momentul când încep să-și închipuie cum ar fi asta. Pentru mine însă, e un pic diferit – mi-am cumpărat ochelari din ăia care „arată totul în pozitiv”, dar „nu și în roz!” ))) Cum asta? Explic : de ce să devii pesimist atunci când nu-ți merge totul pe „izolinie”? E mult mai ușor să-ți zici că data viitoare va fi mai ok, să crezi în asta și la sigur că așa va fi. Țin să precizez : „a crede” implică o tactică activă, nu expectativă! Rezultatul – „le plaisir d’être étudiant francophone en médecine”. Sună bine, nu? ))) Un mic secret – la facultate „a fi francofon” e ceva de genu’ unui „brand”, ceva care te trece automat „à haut niveau”. Nu știam asta de la început. Dacă întreba cineva „în ce grupă ești?” – 10… mmmm, ești francofon, din ăia cu nasu’ pe sus (majoritatea aveau această parere). Eu încercam să nu mă comport mai presus, cu toate că și „valoarea” mi-o apăram. Nu e problema mea că mulți se credeau mai „inferiori”…!!!

Ooopsssss, un pic am deviat de la temă…

Ideea cu timpul era că ultimele 2 luni mi s-au părut că au durat 2 ani, și asta din mai multe motive. Unul era că am avut un modul (un fel de curs la altă specialitate) nu tocmai pe placul meu, dar asta nu era așa de grav. Principalul era acea senzație de așteptare, acel răspuns de care aveam nevoie (fiind încrezut că va fi pozitiv). Așteptam acel moment când ajung acasă și pornesc cu curiozitate laptop-ul. Desigur aceasta avea impact și asupra orarului meu habitual, un exemplu fiind că nu mai puteam să savurez acele 2h de somn după ore, pur și simplu nu puteam să adorm. Ahhhh, uitasem să zic despre ce este vorba – o bursă în Franța/Belgia…

Azi primul lucru pe care l-am făcut ca de obicei ajungând acasă, am așteptat cu răbdare să se pornească „messenger-ul” care mă anunță întotdeauna când are ceva pentru mine…))) Neatrăgând atenția la acea presimțire pe care o aveam încă de ieri (când stăteam la o bere cu un prieten și priveam afară cum plouă), am perceput brusc o „licărire interioară”. Mail-ul mult-așteptat ajunse-se :P  Un singur lucru a contat din tot textul – „Retenu!”. A urmat o senzație…nu știu cum s-o descriu ))) Îmi dispăru-se și foamea care se făcea prezentă încă de la clinică. Am pus mâna pe telefon și… ))) Să nu credeți, nu i-am sunat pe toți din „Contacts”, nu e genul meu, doar pe cei care așteptau la fel de mult ca mine acest moment.

Azi mi-am permis să savurez acele 2h de „vise colorate” care îmi lipseau de ceva timp. După, mi-am făcut un ceai tare (cum îmi place mie), și l-am servit alene din ceașca preferată pe care scrie “Bună dimineața Soare!!! =)”. Mi-am pus pe „full bass” o melodie care am ascultat-o ultima dată înaintea examenului de stat…))) Ce poate fi mai plăcut?!

P.S. Viața nu se masoară în numărul de respirații pe care le ai, ci în numărul de momente care îți taie respirația.