Monthly Archives: Mai 2011

Azi m-am simțit bine…

 

 

 

 

 

 

 

O dimineață obișnuită de sâmbătă și o reacție pozitivă la melodia ce mă trezește zilnic. Nu e din cauza că îmi place tare, dar așa m-am deprins, deseori trezindu-mă cu doar câteva clipe înainte să sune…

Era liniște, că doar e week-end și cine nu-și permite să mai prindă câteva vise…dar nu m-a afectat asta – mi-am zis “azi tre’ să merg la clinică” și nu se pune problema, am permanent dispoziție. Aerul răcoros al dimineții îmi umplu-se alveolele cu energia de care urma să am nevoie pentru toată ziua.

Garda a început productiv – 2 operații încă de pe la 10 a.m. – ce poate fi mai plăcut pentru mine?! Am savurat orice mișcare și etapă a intervenției, radiind de satisfacție – că doar îmi făceam bine treaba… =))) Timpul trece foarte repede în asemenea zile. Urmează pacienți…convorbiri…examinări… proceduri… Într-un final îți dai seama că e deja seară…

În drum spre casă – fețe zâmbitoare, tineri ținându-se de mână, strigăte de copii, apus auriu.

Meciul încă nu începu-se…am reușit să mă fac comod pentru spectacolul care urma să aibă loc pe „Wembley Stadium” din Londra. Nu sunt suporter înflăcărat al vre-unei echipe sau țări, doar îmi plac meciurile mari. De data asta era vorba de finala Champions League și evident eram cu Barça ))) Ce să mai zic, am alergat și eu de rând cu David Villa, sau cel puțin am ținut pumnii strânși pe ceașca cu ceai :P  și a avut efect, au fost „the best”.

Pentru Ei s-a finisat cu focuri de artificii, medalii, Cupă…, pentru mine – o dispoziție „nebună” că am avut o zi împlinită. Și încă, cum să nu pun pe foaie aceste trăiri și momente?!

Anunțuri

Noapte de vară…

Amurg târziu. Începe să plouă și privesc pe geam… O liniște plăcută se lasă în livada de piersici, de parcă toți ascultă cum plouă, și păsările obosite de „toropeala” de peste zi, și frunzele ce se leagănă „jucăușe” în adierea răcoroasă a vântului.

E o ploaie cu tunete și fulgere, dar îmi place foarte mult. Straniu? Poate, dar niciodată nu mi-a fost frică…cu toate că de mic permanent mi se spunea să mă ascund atunci când tună – că “chipurile” o să mă “trăsnească” )))  Să mai accentuăm un pic senzația? Mă aflu la câțiva km depărtare de orice “așezare omenească”. Nu e strașnic, mă simt bine și în siguranță.  Stropii se grăbesc în căderea lor liberă să-și “curme” existența printr-un sunet ușor pe parbrizul mașinii. La intervale scurte se luminează cerul generând tot felul de umbre în întunericul profund iar apoi aștept partea a doua  – tunetul. De fiecare dată încerc să număr secundele între fulger și tunet, pentru a calcula distanța până la locul producerii, însă nu mai ajung la asta…mă distrage frumusețea altei “ramuri” luminoase care se întinde printre nori și uit… De ce să mă sperie așa priveliște?

Uneori când începe vre-o “furtună” ziua, îmi zic…de ce acum, că doar era soare și frumos, nu era mai bine noaptea când îmi place mie cel mai tare?! că poate cineva se bucură de soare și cer senin în acel moment…

Plouă în continuare. Nu mă gândesc la nimic, doar cât de mult îmi place ploaia. Însă, oricât nu m-aș strădui, nu durează mult – în scurt timp adorm…

P.S. De ce mă tem eu? ))) De șerpi (cu toate că e vorba doar de aspectul lor), dar mai mult cred că – de oameni…

Vise cu ochii deschiși…

Ce repede zboară timpul…desigur sună nostalgic, dar parcă mai ieri (cu aproape 6 ani în urmă) eram acel care abia realiza-se că nu vrea să fie ca toți. Am ales să fiu „francofon”. De fapt, mie îmi plac greutățile și factorii stresanți. Avantajul? Pentru mulți nu există, din simplul motiv că ideea de a studia medicina în limba franceză este un factor stresant major, ceva imposibil și irealizabil, ceva care îi inhibă chiar din momentul când încep să-și închipuie cum ar fi asta. Pentru mine însă, e un pic diferit – mi-am cumpărat ochelari din ăia care „arată totul în pozitiv”, dar „nu și în roz!” ))) Cum asta? Explic : de ce să devii pesimist atunci când nu-ți merge totul pe „izolinie”? E mult mai ușor să-ți zici că data viitoare va fi mai ok, să crezi în asta și la sigur că așa va fi. Țin să precizez : „a crede” implică o tactică activă, nu expectativă! Rezultatul – „le plaisir d’être étudiant francophone en médecine”. Sună bine, nu? ))) Un mic secret – la facultate „a fi francofon” e ceva de genu’ unui „brand”, ceva care te trece automat „à haut niveau”. Nu știam asta de la început. Dacă întreba cineva „în ce grupă ești?” – 10… mmmm, ești francofon, din ăia cu nasu’ pe sus (majoritatea aveau această parere). Eu încercam să nu mă comport mai presus, cu toate că și „valoarea” mi-o apăram. Nu e problema mea că mulți se credeau mai „inferiori”…!!!

Ooopsssss, un pic am deviat de la temă…

Ideea cu timpul era că ultimele 2 luni mi s-au părut că au durat 2 ani, și asta din mai multe motive. Unul era că am avut un modul (un fel de curs la altă specialitate) nu tocmai pe placul meu, dar asta nu era așa de grav. Principalul era acea senzație de așteptare, acel răspuns de care aveam nevoie (fiind încrezut că va fi pozitiv). Așteptam acel moment când ajung acasă și pornesc cu curiozitate laptop-ul. Desigur aceasta avea impact și asupra orarului meu habitual, un exemplu fiind că nu mai puteam să savurez acele 2h de somn după ore, pur și simplu nu puteam să adorm. Ahhhh, uitasem să zic despre ce este vorba – o bursă în Franța/Belgia…

Azi primul lucru pe care l-am făcut ca de obicei ajungând acasă, am așteptat cu răbdare să se pornească „messenger-ul” care mă anunță întotdeauna când are ceva pentru mine…))) Neatrăgând atenția la acea presimțire pe care o aveam încă de ieri (când stăteam la o bere cu un prieten și priveam afară cum plouă), am perceput brusc o „licărire interioară”. Mail-ul mult-așteptat ajunse-se :P  Un singur lucru a contat din tot textul – „Retenu!”. A urmat o senzație…nu știu cum s-o descriu ))) Îmi dispăru-se și foamea care se făcea prezentă încă de la clinică. Am pus mâna pe telefon și… ))) Să nu credeți, nu i-am sunat pe toți din „Contacts”, nu e genul meu, doar pe cei care așteptau la fel de mult ca mine acest moment.

Azi mi-am permis să savurez acele 2h de „vise colorate” care îmi lipseau de ceva timp. După, mi-am făcut un ceai tare (cum îmi place mie), și l-am servit alene din ceașca preferată pe care scrie “Bună dimineața Soare!!! =)”. Mi-am pus pe „full bass” o melodie care am ascultat-o ultima dată înaintea examenului de stat…))) Ce poate fi mai plăcut?!

P.S. Viața nu se masoară în numărul de respirații pe care le ai, ci în numărul de momente care îți taie respirația.

Egocentrism, Orgoliu sau „un Eu puternic”?

În general, nu obișnuiesc să vorbesc prea mult despre mine, dar asta ar fi o excepție…

Țin minte că cu ceva timp în urmă cineva mi-a zis că am ceva caracteristic  – Orgoliul. Ce să zic? Nu prea am fost de acord cu afirmația. Sunt așa cum sunt, așa am fost întotdeauna și nu vreau să mă schimb, sau cel puțin nu văd vre-un motiv pentru care aș face-o… Nu zic că nu sunt la curent cu felul în care mă văd cei din jur, dar aș vrea să concretizez : văd și aud, dar nu întotdeauna urmăresc și ascult! Nu prea îmi pasă, fiecare are dreptul la propria părere, chiar dacă asta implică și critici la persoană. E ca și cum aș fi apăsat cândva-demult butonul „I love myself” ))) Prețuiesc ceea ce este al meu, ceea ce am obținut prin muncă. Nu e vorba doar de lucruri fizice, ci și de partea spirituală/cognitivă/ morală – nu îmi plac oamenii care promovează minciuna, fătzărnicia sau cei care încearcă să profite din contul meu. Nu consider adecvată o „tactică” agresivă – doar comunic, îmi impun poziția și nu cedez. Închipuiți-vă singuri, cum poți să-i permiți cuiva să-ți „taie calea” dacă nu are un argument mai bun sau o teorie mai viabilă. Prefer să nu cred, ci să mă conving singur… Nu am în vedere de a „reinventa roata”, ci de a gândi/prelucra tot ceea ce faci.

Recent auzisem „Ești prea încrezut în tine!” Da, corect, so’ what??? Sunt optimist înnăscut, insistent, îmi place sa risc („îmi place șampania”). Pot să încerc de mai multe ori dacă întradevăr îmi doresc ceva. Nu îmi fac planuri pe hîrtie, cu scopuri și obiective în coloniță, e prea plictisitor pentru mine. Simplu, mi se învîrte de mii de ori o idee în minte și : soluția apare singură. Ahhh, era să uit – nu pot fără concurență!!! Eu văd ceva pozitiv în asta, cu toate că mulți nu o să fie de acord. O parte renunță din simplul motiv că nu au nevoie de această „stare de tensiune”, alții cad în depresie/pesimism sau încep să se autocritice încercând sa găsească cauza nereușitei lor, restul sunt cei care continuă. Ceea ce-i mai important, e mai mare efectul atunci când „adversarii” sunt puternici. Dar oare cine poate sa-mi facă o concurență mai puternică decât viața?

Ce ar putea să mă schimbe? Nu știu, poate nu o să se întâmple, poate nu e necesar…sau poate o fi vre-un Alien care ar putea să deactiveze acel buton „I love myself”.